Sajátságos, különleges az idei húsvétunk. A Covid-19 okozta járvány következtében, mint a világ oly sok más helyén, főegyházmegyénk székesegyházában és templomaiban is zárt ajtók mögött kerül sor a nagyheti és húsvéti liturgiánkra, a hívek jelenléte nélkül.
Minden bizonnyal szomorúság ül szívünkön, bizonytalanság keríthet hatalmába, aggodalmaskodunk és félünk. Féltjük az életünket, elképzeléseinket, terveinket. Annak a két tanítványnak képe idéződik fel előttem, akik húsvétvasárnap elindultak Emmauszba. Tanítványok, akik követték Jézus hívó szavát, és most úgy érzik, mindennek vége. Pedig mi abban reménykedtünk, hogy ő fogja megváltani Izraelt (Lk 24,21), mondják csalódottan a hozzájuk szegődött idegennek.
Tudják, hogy aznap reggel az asszonyok üresen találták a sírt. Tudják, hogy az apostolok közül néhányan jártak is a sírnál, és mindent úgy találtak, ahogy az asszonyok mondták. De nem értik az eseményeket. Az apostolok sem értették, mert azok nem a számukra szokásos, „normális” tapasztalatok alapján előre kiszámítható módon történtek. S még mielőtt feltennénk a kérdést, hogy miként lehettek ennyire rövidlátóak, amikor annyiszor elmondta Jézus, hogy szenvednie kell, hogy meg fogják ölni, de harmadnapra feltámad, előbb gondoljunk saját magunkra. Hiszen nagyon jól tudunk mindent Krisztusról, a húsvéti eseményekről, jobban mint a két tanítvány, de a lényeget értjük-e? Húsvét a feltámadásról szól!
A két tanítvány abban reménykedett, hogy Jézus fogja megváltani Izraelt. És csalódtak. Mi miben reménykedünk? Mit remélünk Jézustól? Jézus nem Izrael megváltását ígérte, hanem az üdvösséget, Isten országát, a béke, az igazság és szeretet országát, az örök életet.
A szükséghelyzet mostani napjai fájdalmasan ráébresztenek emberi végességünkre, kicsinységünkre. A tehetetlenség érzése „lemeztelenítve elénk állítja hamis és felszínes biztonságérzéseinket, amelyek segítségével meghatároztuk életeink forgatókönyveit, a terveinket, a szokásainkat és prioritásainkat” (Ferenc pápa szentbeszéde, 2020. március 27.) Belénk hasít a kérdés: mibe, kibe helyeztem eddig bizalmamat, mire alapoztam s hittem biztosnak így az életemet? A járvány rádöbbent, hogy pénz, hírnév, hatalom, függőségek nem nyújtanak védelmet, biztonságot, életet.
Valaki a csalódottan bandukoló tanítványok mellé szegődik. Nem ismerik fel, még csak gyanút sem fognak. Jézus magyaráz, türelmesen, hosszasan, kilométereken át. És a tanítványoknak lángol a szívük! Valaki kísérte, meghallgatta, biztatta őket. Biztosak lehetünk benne, hogy velünk is törődik: mellénk szegődött keresztségünkkor, és kísér hosszú kilométereken, egész életünkön át, ha szomorúan vánszorgunk, megvigasztal. Most is itt van velünk, mellettünk – még akkor is, ha csüggedt emmauszi tanítványokként esetleg nem vesszük észre, nem ismerjük fel. Esteledik, mire megérkeznek, Jézus menne tovább. Nem kényszeríti rájuk magát, mint ahogy ma sem miránk. Ők azonban marasztalják. Minden bizonnyal most lelkesen marasztalnánk őt mi is. Most különösen nagy szükségét érezzük annak, hogy részt vegyünk a nagyhét liturgiájában, most sokkal nagyobb meggyőződéssel, mint bármikor máskor valljuk boldogemlékű Áron püspökünkkel, hogy „nincs más, ki védelmet adjon, csak az Isten” (Csíksomlyói pünkösdi beszéd, 1949). Sokak számára nagy kérdőjel az, hogy miért éppen most elérhetetlen az istenháza. Pedig az Istennel való találkozás lehetősége az is, amiben most részünk van.
Nem a megszokott, a hagyományos módon, ahogy eddig tettük. Rátalálni Istenre a mindennapjaikban, az életünk legapróbb mozzanataiban is, megtapasztalni az ő jelenlétét mindig, mindenhol, mindenben – erre kaptunk lehetőséget a bezárt templomok, a megváltozott életmód által. Megtalálni az ünnep belső, igazi lényegét, tömjénfüst és kóruszengés nélkül is – ez az idei húsvét nagy lehetősége. Amikor minden elhalkul, kiüresedik és elvesz körülöttünk, talán észrevesszük a mellénk szegődött Jézust. Őt, aki húsvétkor feltámadt és az örök élet ígéretével visszatért közénk, és aki lángra gyújtja a szívünket.
A kenyértörésben az emmauszi tanítványok egyértelműen felismerik Jézust, és még abban az órában útra kelnek, vissza Jeruzsálembe, hogy megvigyék az örömhírt. Nem számít, hogy sötét van, indulnak. Mert lángol a szívük, és a lángot tovább akarják adni másoknak is. Ezt a bátorságot, ezt a tetterőt kérjük mi is Jézustól!
Ehhez viszont húsvét igazi üzenete szükséges, a feltámadásba és a Feltámadottba vetett hit. A jelenlegi körülmények talán most még inkább a lényegre terelik figyelmünket.
Maradj velünk, Uram, tápláld és erősítsd életünket és közösségünket. Adj bátorságot, hogy a sötétség ellenére felkeljünk és elinduljunk. Add, hogy a próbatétel jelen idejét a döntés idejeként éljük meg. Segíts, hogy tudjunk dönteni, hogy mi az, ami számít, és mi az, ami elmúlik. Tudjuk különválasztani azt, ami szükséges, attól, ami nem az. Tudjuk életünk útját újból feléd és embertársaink felé irányítani (vö. Ferenc pápa 2020. március 27-ei szentbeszéde).
Legyen számunkra ez a húsvét a lángoló hit ünnepe, mit szívünkben élünk meg és onnan kifelé árasztunk, ünnepelve, hogy Krisztus feltámadt és velünk van életünk minden pillanatában!
***
Preacucernici confrați preoți, dragi credincioși,
Sărbătorile Pascale din anul acesta sunt deosebite. În urma pandemiei cauzate de virusul covid-19, ca în multe alte locuri din lume, și în catedrala și bisericile din arhidieceza noastră celebrările din Săptămâna Mare și cea Luminată, vor fi ținute cu ușile închise, fără prezența credincioșilor.
Cu siguranță suntem triști, incertitudinea este mare, suntem îngrijorați și ne temem. Ne temem pentru viața, visurile și planurile noastre. Îmi vine în minte în aceste momente imaginea celor doi ucenici care în dimineața zilei de Paști au pornit spre Emaus. Ucenici care au urmat glasul lui Isus, și care acum cred că totul s-a terminat. „Noi speram că el este cel care trebuia să elibereze Israelul” (Lc 24,21), spun dezamăgiți străinului care li se alătură.
Cunosc faptul că în zorii zilei aceleia femeile au găsit mormântul gol. Știu că și câțiva apostoli au fost la mormânt și au găsit totul după cum au spus femeile. Dar nu înțeleg evenimentele. Nici apostolii n-au înțeles, pentru că acestea nu s-au întâmplat după cum erau obișnuiți, întâmplări raționale după experiențe „normale”. Și înainte să ne punem întrebarea, cum au putut să fie așa de neștiutori, când Isus le spusese deja de atâtea ori că trebuie să sufere, că va muri dar a treia zi va învia din morți, să ne gândim în primul rând la noi. Pentru că știm foarte bine totul despre Cristos din evenimentele pascale, mai bine decât cei doi ucenici, dar oare înțelegem noi esența lucrurilor? Paștele ne vorbește despre Înviere!
Cei doi ucenici au sperat că Isus va elibera Israelul. Și s-au înșelat. Care este speranța noastră? Ce sperăm de la Isus? Isus nu a promis eliberarea lui Israel, ci mântuirea, Împărăția lui Dumnezeu, pacea, domnia dreptății și a iubirii, viața veșnică. Starea de urgență ne trezește în mod dureros la acea experiență a faptului că suntem vulnerabili și mici. Sentimentul neputinței „demască vulnerabilitatea noastră și lasă descoperite certitudinile false şi inutile cu care ne-am întocmit agendele, proiectele noastre, obișnuințele și prioritățile noastre” (Omilia Papei Francisc din 27 martie 2020).
Ne punem întrebarea: în ce, în cine mi-am pus încrederea până acum, pe ce mi-am fundamentat credința de până acum? Pandemia ne-a făcut să ne dăm seama că banii, numele, puterea, atașamentele, nu ne oferă apărare, siguranță și viață.
Cineva se alătură ucenicilor dezamăgiți. Nu-l recunosc și nici măcar nu bănuiesc cine e. Isus le explică cu răbdare, parcurgând mai mulți kilometri. Și inima ucenicilor arde. Cineva i-a însoțit, i-a ascultat, i-a încurajat. Putem să fim siguri că are grijă și de noi: ni s-a alăturat la botez, ne conduce de-a lungul multor kilometri, pe parcursul întregii vieți; atunci când suntem triști ne mângâie. Și acum este cu noi, alături de noi – chiar și atunci când ne asemănăm cu ucenicii din Emaus și nu îl observăm, nu îl recunoaștem.
Până ce ajung se înserează, iar Isus ar merge mai departe. Le oferă libertatea, la fel cum ne-o oferă și nouă astăzi. Dar ucenicii îl opresc. Cu siguranță l-am opri și noi. În situația de față simțim o mare nevoie să participăm la liturghia din Săptămâna Mare, acum cu o siguranță deosebită, mai mare ca oricând, spunem împreună cu slujitorul lui Dumnezeu episcopul Márton Áron „nu avem alt apărător decât pe Dumnezeu” (Omilia de Rusalii, Șumuleu-Ciuc 1949). Mulți își pun întrebarea de ce nu pot să meargă în casa lui Dumnezeu tocmai în aceste momente. Ceea ce experimentăm în aceste zile este tot o posibilitate de întâlnire cu Domnul. Nu în mod obișnuit, tradițional, la fel ca până acum. L-am găsit pe Dumnezeu în cotidian, în cele mai mici părți ale vieții noastre, am experimentat prezența lui totdeauna, peste tot și în tot – tocmai prin intermediul bisericilor închise și al vieții schimbate am primit această posibilitate. A găsi esența adevărată și miezul sărbătorii, fără miros de tămâie și cântecul corului – aceasta este marea oportunitate a acestor Paște. Când totul amuțește, poate îl observăm pe Isus care ni se alătură. Pe el, care la Paște a înviat și s-a întors între noi cu promisiunea vieții veșnice, și care ne aprinde inima.
La frângerea pâini, ucenicii din Emaus îl recunosc pe Isus și încă în acea oră se reîntorc la Ierusalim, pentru a duce vestea cea bună. Nu contează că este întuneric, pornesc la drum. Pentru că le arde inima, și vor să dea mai departe această flacără. Să cerem și noi acest curaj de la Isus. Pentru aceasta avem nevoie de mesajul adevărat al Paștelor, și credința în Înviere și în Cel Înviat. Situația actuală probabil ne ajută să ne concentrăm asupra esenței lucrurilor.
Rămâi cu noi Doamne, hrănește și întărește viața și comunitatea noastră. Oferă-ne curajul de a porni, chiar și atunci când este întuneric. Ajută-ne să trăim această perioadă ca pe un timp al deciziilor. Ajută-ne în hotărârile noastre, pentru a face deosebirea între ceea ce contează și ceea ce e trecător. Să putem deosebi ceea ce este necesar de ceea ce nu este. Să ne putem îndrepta drumul vieții spre tine și spre aproapele nostru. (cf. Predica Papei Francisc 27 martie 2020).
Să fie Paștele de anul acesta pentru noi Sărbătoarea credinței arzătoare, pe care o trăim în interiorul inimii, pe care o lăsăm să strălucească, sărbătorind Învierea lui Cristos, care este cu noi în fiecare moment al vieții noastre.
Alba-Iulia, la 3 aprilie 2020
+ Grigore
arhiepiscop
