Istoricul Dan Ruscu a fost prezent în studiourile TVR când Sfântul Părinte Papa Francisc a vizitat locul de pelerinaj de la Șumuleu, comentând în direct, oferind telespectatorilor informații autentice despre istoria Ardealului, istoria Bisericii Romano Catolice din Ardeal. Face parte din spiritualitatea iezuită Pietre Vii formată în cadrul bisericii Piariste, comunitate de care aparține și unde frecventează Sfânta Liturghie. Împreună cu grupul Pietre Vii face ghidaj în mod voluntar pentru turiștii sosiți în biserica Piaristă, prezentând biserica în așa fel încât prin obiectele de artă aflate în biserică vorbesc și despre dialogul omului cu Dumnezeu. Profesorul conferențiar universitar timișorean ar dori să ducă mai departe cele mai frumoase tradiții transilvănene, construind o comunitate care îl laudă pe Dumnezeu în diferite limbi. Pe mai departe ne va povesti ce îl motivează și ce îi menține impulsul.
Cel care a participat on-line la Vigilia Pascală transmisă din Biserica Piaristă a observat că ai citit una dintre lecturi de acasă. Cum ai trăit această experiență de departe și totuși spiritual acolo? Cum trec aceste zile de carantină? Cum trec săptămânile?
În aceste zile am început cu toţii să ne mutăm o parte din viaţă în mediul online, din cauza epidemiei de coronavirus. Ţinem cursuri online, ne vedem cu cei apropiaţi online, facem rugăciuni comune online, participăm la Sf. Liturghie online. Este, cred, o încercare de a ne continua viaţa cît mai firesc cu putinţă, profitînd de avantajele oferite de tehnică. Experienţa liturghiei online mi s-a părut destul de stranie la început, ca multora probabil. De fapt, prima experienţă de acest fel a fost cu Vesperele făcute în comun în fiecare sîmbătă, împreună cu o comunitate de tineri de care mă simt legat şi despre care o să vorbesc mai jos. Aceste rugăciuni, care au început înainte de carantină, m-au pregătit oarecum pentru fenomenul rugăciunii online. Cred că este o alternativă, chiar dacă de criză, care ne permite să fim împreună, chiar dacă de la distanţă. Ceea ce îmi lipseşte cel mai mult în tot contextul ăsta sunt Sf. Sacramente. În acelaşi timp însă, pentru mine această „secetă” este un bun prilej pentru a medita la ce înseamnă Sacramentele şi la cît de uşor ne raportăm uneori la ele. Cred că este o bună pregătire pentru momentul în care ne vom putea apropia din nou de Sf. Euharistie.
În rest, am încercat să continui să trăiesc această perioadă de carantină cît mai aproape de normal. Mi-am continuat cursurile, în formula online, am continuat să lucrez, să mă rog, să mă bucur de primăvară, chiar dacă în porţii mici, oferite de scurte plimbări. Pot să spun că parcă îl simt pe Dumnezeu mai aproape, parcă sunt mai conştient de prezenţa lui în perioada asta.
Te-am putut vedea explicând Sfânta Liturghie în studiourile TVR de la București cu ocazia vizitei Sfântului părinte papa Francisc la Șumuleu Ciuc în direct. Ce sentimente ai avut? Cum te-ai pregătit pentru aceasta? Cum ai trăit experiența că nu personal te-ai întâlnit cu Sfântul Părinte ci prin intermediul ecranului? Care este experiența din studio? Oamenii de televiziune cum au văzut vizita papei? Vorbește-ne puțin despre secretele din culise!
Da, vizita Sf. Părinte a fost un eveniment special şi pentru mine, ca pentru toată lumea. M-am bucurat tare mult că am putut să fac acest serviciu, prin prezentarea de la TVR. Am privit întreaga călătorie la Bucureşti, pe care am făcut-o împreună cu părintele Stelian Vereş, ca pe un pelerinaj. Sigur că a trebuit să mă pregătesc, pentru că eu sunt specializat în istoria antică şi în cea bizantină, iar istoria Ardealului mă interesează doar din pasiune, nu şi profesional. M-am bucurat că am putut să le împărtăşesc telespectatorilor cîte ceva din istoria catolicismului ardelean. Pe Sf. Părinte am apucat să-l văd doar în trecere, în maşină, pe stradă, dar a fost un moment de mare bucurie. Această bucurie am adus-o cu mine acasă, ca pe o pietricică pe care o iei dintr-o călătorie şi o pui pe birou, sau pe un raft, şi te mai uiţi din cînd în cînd la ea. În rest, am simţit prezenţa la televiziune ca pe un serviciu mărunt dar util, pe care l-am făcut cu bucurie pentru cei care n-au putut să ajungă la Şumuleu. A fost şi o experienţă interesantă din punct de vedere personal, să fiu într-un studio de televiziune. Nu mi-am închipuit niciodată forfota care domneşte acolo, o sumedenie de oameni pe care nu-i vede nimeni, dar care fac posibil ca o întreagă lume să pătrundă în casele oamenilor prin televizor. Cei de la TVR mi s-au părut adevăraţi profesionişti, ceea ce m-a uimit pentru că în general suntem obişnuiţi să vedem televiziunea publică ca pe o instituţie uşor prăfuită, rămasă neschimbată de ani de zile. Am avut surpriza, cel puţin acolo unde am fost, să văd că sunt oameni care ştiu ce fac şi care sunt dedicaţi profesiei lor.
Activitatea ta în cadrul bisericii este una mai diversă, mai bogată, decât am văzut noi în acele momente de sărbătoare. Povestește-ne cu ce te ocupi ca om apropiat de biserică, ca voluntar?
Sunt întotdeauna bucuros cînd pot să fiu de folos cu ceva. Sunt interesat de artă şi am norocul să predau un curs de artă paleocreştină şi bizantină la universitatea din Cluj. Cu ceva vreme în urmă, mi s-a ivit posibilitatea să ofer aceste cunoştinţe şi într-un alt context, în Biserică. Am ajuns să cunosc o comunitate internaţională, de spiritualitate ignaţiană, numită Living Stones/Pietre Vive (Pietre Vii/Élő Kövek). Este o comuniune de comunităţi, formate din tineri, care încearcă să-l vestească pe Cristos prin intermediul frumuseţii artei. În zilele noastre lumea merge din ce în ce mai puţin la Biserică, dar tot mai mulţi oameni intră în biserici pentru a vedea opere de artă. Noi încercăm să le venim în întîmpinare şi să le povestim despre memoria acestor biserici – pentru că monument (monumentum) înseamnă loc de amintire, de memorie – care este cea a întîlnirii dintre om şi Dumnezeu. Fără această memorie, o biserică nu poate fi înţeleasă decît în parte, oricîte cunoştinţe de artă şi arhitectură am avea. Grupurile de Pietre Vii sunt prezente în multe oraşe europene şi oferă ghidaje gratuite turiştilor, introducînd-i astfel în misterul fiecărei biserici. Faptul că ghidajele sunt gratuite naşte uneori uimire şi oamenii simt nevoia să le răsplătească cumva. Şi atunci încep să ne spună poveşti despre ei înşişi. Şi, în felul acesta, bisericile redevin un loc de întîlnire, între oameni şi între oameni şi Dumnezeu. Pentru a putea face aceste ghidaje cît mai bine, grupurile de Pietre Vii se pregătesc destul de mult, prin studiu, rugăciune, participarea la stagii de formare internaţionale şi la exerciţii spirituale. Pentru mine, legătura cu această comunitate este importantă, pentru că mă ajută să cresc şi mă face să mă simt util. Trebuie să spun însă că am şi o nemulţumire cu privire la ea: pînă acum, deşi am întrebat în stînga şi în dreapta, n-am reuşit să convingem nici un tînăr maghiar să ni se alăture. Cred că ar fi un bun prilej ca tinerii din cele două comunităţi etnice din Biserica romano-catolică din Ardeal să se cunoască, pronind de la ceva ce au în comun. În felul ăsta ne-am îmbogăţi şi unii, şi ceilalţi.
Cum s-a dezvoltat credința ta, de unde provine și care sunt rădăcinile ei? Cum se împacă intelectualitatea, munca profesională și credința ta? Este ușor de trăit împreună cu toate acestea? Cum vede lumea laică din jur faptul că ești aproape de biserică, cum acceptă acest lucru, biserica cum vede activitatea ta profesională, îți cere ajutorul?
Aici sunt foarte multe întrebări care cer răspunsuri lungi şi complicate. Am să încerc să fiu cît mai concis. Am fost crescut într-o familie credincioasă, dar nu foarte religioasă. Părinţii mei m-au învăţat ABC-ul credinţei, dar n-am participat prea mult la viaţa Bisericii în copilărie. Sigur, în anii 70-80 nu era aşa de simplu să mergi la biserică, dar nu ştiu dacă asta a fost singura cauză. Educaţia religioasă am primit-o mai tîrziu, după vîrsta de 20 de ani. Am fost educat în tradiţia catolică de preoţi pe care i-am întîlnit fie la Cluj, fie în Germania, în timpul unor perioade de studiu, apoi şi în alte părţi. Nu ştiu dacă a fost o întîmplare, dar mulţi dintre preoţii care m-au condus pe acest drum au fost iezuiţi. Aşa m-am apropiat de spiritualitatea ignaţiană, care am simţit mereu că mi se potriveşte. Desigur, parcursul meu de credinţă continuă şi mă consider mai departe un pelerin.
În ce priveşte legătura între activitatea mea intelectuală şi credinţa mea, aici am încercat mereu să pun lucrurile în armonie. De fapt, este unul dintre aspectele lumii contemporane care mă interesează destul de mult. În ziua de azi, creştinii sunt în general văzuţi ca nişte oameni naivi, care cred în poveşti şi îşi imaginează lumea ca fiind creată de un bătrîn cu barba albă, care după aceea ne-a lăsat să ne descurcăm singuri, fiind absent în toate marile drame ale umanităţii, sau chiar a generat unele dintre ele. Vedem destul de des că ştiinţa şi religia sunt puse în opoziţie, spunîndu-se că nu sunt compatibile. Că religia presupune somnul raţiunii. Or, lucrurile nu stau tocmai aşa. Tradiţia creştină cuprinde scrierile unor intelectuali ca Părinţii cappadocieni, sf. Augustin, sf. Toma de Aquino, Karl Rahner sau Joseph Ratzinger, oameni care au reprezentat cel mai înalt nivel de gîndire al vremii lor. Creştinismul a contribuit în mod esenţial la crearea marii arte europene, a marii muzici. Este de datoria noastră să aducem aminte oamenilor de lucrurile astea. Să le spunem, de pildă, că multe dintre teoriile ştiinţifice moderne au fost concepute şi cu contribuţia unor gînditori creştini. De exemplu, puţini contemporani ştiu că teoria Big-Bang-ului a fost iniţiată de un preot catolic, Georges Lemaître. Sau că 35 dintre craterele de pe Lună sunt numite după savanţi iezuiţi.
Sigur, asta n-o să-i împiedice pe mulţi să continue să vadă în Biserică o forţă retrogradă şi obscurantistă. În ce mă priveşte, nu m-am confruntat prea mult în public cu acest gen de opinie. Predau un curs de istoria creşinismului antic şi unul de artă creştină la Universitatea din Cluj şi aici încerc să le explic studenţilor nu doar evenimente sau evoluţii artistice, ci şi ceea ce stă la originea lor: credinţa creştină. Nu poate fi înţeleasă istoria Bisericii fără a ţine cont de gîndirea şi trăirea religioasă, pentru că altfel, ea ar deveni ca istoria unei asociaţii, sau a unui club. Nu am fost acuzat pînă acum decît odată de „propagandă religioasă”, la un curs. Poate şi pentru că încerc mereu să le arăt studenţilor tradiţia intelectuală şi culturală a Bisericii.
În ce priveşte colaborarea mea cu Biserica, dincolo de grupul de Pietre Vii, am avut şi alte experienţe plăcute şi care m-au îmbogăţit. Părintele Stelian Vereş de la Biserica Piaristă din Cluj, de care aparţin, mă solicită uneori şi mă bucur întotdeauna cînd pot fi de folos. Aşa am ajuns şi să prezentăm împreună vizita Sfîntului Părinte la sanctuarul de la Şumuleu Ciuc.
Vorbești mai multe limbi, înțelegi, cu ocazia transmisiunii de la București am auzit că pronunți bine numele maghiare. Dar nu vorbești ungurește… Care este părerea ta personală despre dialogul româno-maghiar ca credincios romano catolic, ca istoric…?
Asta cu vorbitul mai multor limbi nu e meritul meu, ci al bunului Dumnezeu care s-a gîndit că astfel pot fi mai de folos celor din jur. În ce priveşte pronunţia numelor maghiare, asta porneşte de la o învăţătură pe care am primit-o de la profesorul de literatură română din liceu, un om care m-a influenţat mult. El ne-a spus că trebuie să ştim să pronunţăm corect orice nume propriu, chiar dacă nu vorbim limba respectivă. Pe de altă parte, e vorba şi de faptul că eu cred că trebuie să păstrăm şi să respectăm tradiţia Ardealului, unde majoritatea localităţilor au mai mult de un nume, oglindind astfel bogăţia umană a acestor locuri. Din păcate nu vorbesc încă limba maghiară, dar n-am renunţat la ideea de a o învăţa (am mai avut pînă acum două tentative). În primul rînd pentru că trăiesc în Ardeal. Eu am crescut în Timişoara, un oraş în care, în vremea copilăriei mele, se vorbeau patru limbi. Am învăţat într-o şcoală unde se preda în trei. În catedrala catolică de acolo se celebrează Sfînta Liturghie în patru limbi, în fiecare duminică. Am crescut aşadar într-un loc în care dialogul între etnii era ceva atît de obişnuit, încît a trebuit să vin la Cluj ca să-mi dau seama că prietenul meu cel mai bun din copilărie era maghiar. La fel şi colegul de bancă din liceu. Că crescusem împreună cu o nemţoaică. Ştiam cumva lucrurile astea şi acolo, dar nu îi vedeam ca fiind diferiţi de mine. De aceea, atunci cînd am ajuns la Cluj, în 1989, oraşul m-a impresionat şi prin diferenţa asta clară între cele două comunităţi – linia fiind trasată din ambele părţi. Am trecut apoi prin anii 90, care au însemnat tensiuni şi mai mari între românii şi maghiarii din Ardeal, alimentate şi folosite politic. Acum am impresia că cele două comunităţi se retrag cumva, fiecare în propriul „turn” şi de multe ori trăiesc una lîngă cealaltă, nu una împreună cu cealaltă. Şi, din nou, lucrul ăsta e folosit politic, de ambele părţi. În ce mă priveşte, cred că sunt multe căi de comunicare, dacă vrem. Avem o istorie lungă, pe care am trăit-o împreună, cu bune şi cu rele. Ar trebui să învăţăm s-o acceptăm aşa cum a fost, fără să încercăm s-o schimbăm ca să arătăm mai bine unii în faţa altora. Avem personalităţi ale locului pe care le respectăm şi unii şi alţii. Am putea să învăţăm să le cunoaştem mai bine. Putem să ne uităm mai atent la ceea ce ne apropie, decît la ceea ce ne desparte – de pildă credinţa catolică. Mie mi se pare o pierdere mare, de exemplu, faptul că există în Cluj comunităţi de tineri romano-catolici români şi maghiari care nu se cunosc între ele. Sau, uneori nici măcar nu ştiu că celelalte grupuri există. Aşa cum am spus mai sus, m-aş bucura foarte mult dacă în grupul de Pietre Vii de la Cluj am putea avea şi tineri maghiari. Sunt convins că putem construi un viitor bun şi Ardealul poate fi un spaţiu al convieţurii numai dacă învăţăm, mereu şi mereu, să trăim împreună. În fiecare zi.
[…] interjú románul ITT […]