A betegek világnapja alkalmából írt üzenetet Böcskei László nagyváradi megyés püspök, amelyet az alábbiakban – magyar és román nyelven – teljes terjedelmében közzé teszünk.
Kedves Paptestvéreim! Krisztusban szeretett testvérek! Kedves jó híveim!
Szent II. János Pál pápa 1993-ban rendelte el, hogy minden esztendőben, a Lourdes-i jelenések első napjának évfordulóját a Betegek Világnapjaként ünnepelje meg a világegyház. Ebben az évben XXIX. alkalommal, rendkívülinek mondható körülmények között ünnepelhetjük meg ezt a napot, és a betegekre való odafigyelésünk által a gyógyító találkozás fontosságára összpontosítunk mindennapi tanúságtevő életünkben. Szembesülve az ágyhoz kötött betegek szenvedésével, a vírusfertőzés okozta félelmekkel, a felebarát gyógyításáért, fájdalmainak enyhítéséért küzdők fáradságos és odaadó munkájával, sok minden átértékelődött bennünk abból, amit eddig életünk normalitásának neveztünk és nem ritkán kiköveteltünk magunknak. Úgy érzem, hogy a több hónapos világjárvány tapasztalata arra kell indítson bennünket, hogy nagyobb odafigyeléssel és önzetlenebb szolgálatkészséggel forduljunk egymás felé, különös figyelmet fordítva a körülöttünk élő betegekre és hozzátartozóikra, de azokra is, akik a magány okozta lelki sebek terhei alatt szenvednek és várják a gyógyulást.
Mindezekre gondolva, Szent Márk evangélista könyvéből az a történet kötötte le figyelmemet, amelyben a vérfolyásos asszony gyógyulást keres Jézusnál. (Mk 5, 24b-34) A gyógyulás csodáján túl egy sokat mondó történettel szembesülünk, amelyben könnyen ráismerhetünk a jelen idők szülte szorongásokra, félelmekre és keresésekre, de a lehetőségekre is, hiszen testileg-lelkileg megpróbált világunkban valamennyien a gyógyulást és a megújulást keressük.
Nem lehet nehéz számunkra, hogy az evangéliumi vérfolyásos asszony helyzetébe képzeljük magunkat, főleg ha már személyesen vagy szűkebb környezetünkben szembesültünk a testi-lelki egészség hiányával. Ez az asszony a hosszú éveken át viselt betegségtől szeretne megszabadulni, és már mindent feláldozott azért, hogy visszanyert egészséggel állhasson az emberek előtt, nem megbélyegezve, kitaszítottan és félreállítva. Testi szenvedését ugyanis lelki fájdalom is tetézte: a megbélyegzés terhét hordozta, mivel betegsége miatt akkoriban a tisztátalan emberek közé sorolták őt. A testi gyógyulást keresve méltóságát is szerette volna visszanyerni, hogy új erővel, felszabadultan és a kihívásokra nyitottan élhessen, ahogyan annyi sok embertársánál látta és tapasztalta környezetében (Mk 5, 25-26).
A sok testi-lelki vívódásban őrlődő asszony számára egy új reménysugár tűnik fel: „Amikor Jézusról hallott, keresztülfurakodott a tömegen és hátulról megérintette ruháját. (Mk 5, 27)”. Elindul Jézus felé, hogy észrevétlenül megérinthesse az ő ruháját, hiszen benne látja a gyógyulást jelentő erőforrást. Minden rendelkezésére álló energiát arra használ fel, hogy megközelítse azt, aki segíthet rajta ebben a kilátástalan helyzetben. A Jézussal való találkozás tapasztalata pedig nem marad rejtve. Egy olyan dialógus alakul ki Jézus és az asszony között, amelyen keresztül a gyógyulás csodájának a híre eljut mindazokhoz, akik testi-lelki bajaikkal még nem indultak el az Orvos felé. Jézus a csodálatos gyógyulást nem saját hatalmának tulajdonítja, hanem az asszony hitére mutat, aki teret engedett Isten erejének. „Leányom, hited meggyógyított. Menj békével és maradj egészséges. (Mk 5, 34)”
Kedves Paptestvéreim! Kedves Testvéreim!
A betegséggel szembeni törékenységünk, kiszolgáltatottságunk megtapasztalása eddig nem ismert méretekben árnyékolta be mindennapjainkat. Az evangéliumi vérfolyásos asszonyhoz hasonlóan a testi szenvedések mellett sok lelki szenvedéssel is szembesülünk. Kapcsolataink, munka- és megnyilatkozási módszereink, állapotbeli kötelességeink átrendezésével egyre magányosabbakká válunk, miközben paradox módon életterünk biztonságát őrizzük a természetünkhöz tartozó és annyira óhajtott személyes találkozások, érintések, ölelések, élő szavak kizárásával. A médián keresztül ismételgetett híradások nyomán, egy beteg világ polgáraiként azt gondolhatnánk, hogy nincs kiút, mert nincs gyógyulás: a fertőzés újabb és újabb formái terjednek, a vakcina tartalékok gyorsan kimerülnek, hosszabbított vagy szigorított tiltások közé rekesztik mindennapi életünket, országok határait zárják le, és ott vannak a sokféle krónikus diagnózissal kezelt betegek is, akiknek ápolása és gondozása külön figyelmet igényel, és komoly kihívást jelent egy olyan környezetben, ahol az abszolút prioritást most a vírus okozta járvány leküzdése jelenti.
Az evangéliumi történet fontos üzenettel bír ebben a járvány sújtotta időben: Jézus találkozni akar a beteg világban vergődő emberrel. A keresett gyógyulást és a betegséggel szembeni védettséget az Ő közelsége jelenti számunkra. Jézus áthalad közöttünk, és bátorít bennünket a vérfolyásos asszony példájának követésére: amikor megtudta, hogy ott halad el Jézus, minden erejét összeszedte, és a közelébe férkőzött, hogy csendesen megérintse Őt. A találkozás pedig létrejött, mert nem csak testi-lelki bajával kereste meg Jézust, hanem hitének fényével és erejével.
Az idei Betegek Világnapján kiszolgáltatottságunk és szabadságvágyunk kereszttüzében meg kell találnunk a jelen idők új lehetőségeit. Az élet értékének vállalásában a testi-lelki egészséget ajándékként kell fogadnunk Istentől, a betegségben pedig az Ő megtalálásának új útját kell felfedezzük. Valamennyien gyógyulást keresünk, ugyanakkor gyógyulást közvetítők lehetünk: együttérzéssel és egymás iránti türelemmel saját magunk és egymás gyógyítói lehetünk. Rá kell találnunk az „egymás terhét hordozók” útjára, hogy rajtunk keresztül mások is megtapasztalják a gyógyító Mester jelenlétét.
„Gyógyító találkozások és boldogító kapcsolatok” címmel szerveztek továbbképzési sorozatot betegápolók számára. Aktualizáljuk ezt a programot a saját életünkre, és teremtsük meg a lehetőségét annak, hogy járvány idején, megfelelő elővigyázatossággal, de annál nagyobb szeretettel és odaadással gyógyító jelenlétet tudjunk felkínálni testi-lelki betegségben sínylődő testvéreinknek. Velük, ápolóikkal és családtagjaikkal építsünk boldogító kapcsolatokat környezetünkben.
Kedves Paptestvéreim! Kedves Testvéreim! Ezen gondolatok fényében, a testi-lelki gyógyulás nagy ajándékát kívánom minden beteg testvéremnek, az egészségesektől pedig együttérzést és a szolgálat szeretetteljes vállalását kérem, valamennyietekkel együtt Isten gyógyító és gondoskodó szeretetébe ajánlva az egész világot.
***
Preacucernici confrați preoți! Frați și surori în Cristos! Iubiți credincioși!
În anul 1993 sfântul papă Ioan Paul al II-lea a rânduit, ca aniversarea primei apariții a Maicii Domnului la Lourdes, ziua de 11 februarie a fiecărui an, în întreaga Biserică Catolică să fie celebrată ca Zi Mondială a Bolnavului. Astfel, începând cu anul 1993, această zi este închinată tuturor bolnavilor, dar și îngrijitorilor acestora, lucrătorilor sanitari, voluntarilor și familiilor celor aflați în suferință. În acest an celebrăm pentru a XXIX-a oară Ziua Mondială a Bolnavului, de această dată însă putem spune că o facem în condiții speciale. Acordând și acum o atenție sporită bolnavilor, ne concentrăm acum asupra importanței întâlnirii vindecătoare în viața noastră cotidiană. Fiind puși în situația de a ne confrunta cu suferințele bolnavilor ajunși în stare gravă, experimentând teama infectării cu acest virus periculos, urmărind eforturile și devotamentul celor care se luptă pentru a vindeca pe semenii lor, și pentru a le atenua durerea, am fost într-un fel constrânși să reevaluăm multe realități din viața noastră, despre care până nu demult am considerat că țin de normalitatea pe care o consideram ca și un drept care n-i se cuvine necondiționat. Consider că experiența acestor multe luni de pandemie ar trebui să ne motiveze pentru a ne îndrepta unul spre celălalt cu o mai mare atenție și cu un spirit de ajutorare altruist, acordând o atenție specială bolnavilor din mediul nostru, dar și rudelor acestora, nu în ultimul rând celor care suferă de rănile sufletești ale singurătății și așteaptă vindecarea.
Reflectând asupra celor de mai sus, atenția mea s-a îndreptat spre o relatare a Sfântului Evanghelist Marcu, în care ne este prezentat cazul femeii suferinde de hemoragie, care caută vindecare la Isus (Mc 5, 24b-34). Dincolo de minunea vindecării, această întâmplare are un mesaj profund, în care putem recunoaște anxietățile și căutările vremurilor noastre, dar în același timp și oportunitățile care n-i se descoperă pe drumul spre adevărata vindecare și reînnoire.
Nu cred că este foarte greu, să ne așezăm puțin în locul femeii despre care vorbeșter aici evanghelistul. Mai ales dacă ne-am confruntat deja cu pierderea temporară a sănătății fizice sau sufletești, în mod personal sau în mediul nostru apropiat. Această femeie suferă de mulți ani sub povara bolii din care dorește să se elibereze. Și-a sacrificat deja totul pentru a se putea întoarce sănătoasă între oameni, pentru a nu mai fi exclusă și marginalizată. Suferința ei fizică a fost agravată de durerea sufletească: purta cu sine povara stigmatizării, deoarece din cauza bolii era considerată necurată. Căutând astfel vindecare fizică, dorea redobândirea propriei demnități, pentru a putea trăi eliberată de suferință și cu deschidere față de provocări, așa cum văzuse și experimentase la atâția semeni de-ai ei (Mc 5, 25-26).
Pentru femeia măcinată de suferințele fizice și sufletești, se întrevede o rază de speranță: „Auzind despre Isus şi venind din spate prin mulţime, i-a atins haina. (Mc 5, 27)” Pornește către Isus pentru ca în taină să-i atingă haina, deoarece în El vede izvorul vindecării mult dorite. Își folosește toate energiile pe care le are ca să se apropie de cel care poate să o ajute în această situație disperată. Experiența întâlnirii cu Isus nu rămâne însă ascunsă: între Iisus și femeie se dezvoltă un dialog prin care vestea minunii vindecării ajunge la toți cei care încă nu au pornit cu necazurile lor fizice și spirituale către adevăratul Medic. Și mai observăm un lucru: Isus nu atribuie vindecarea miraculoasă propriei Sale puteri, ci indică spre credința femeii, care a lăsat să lucreze Dumnezeu: „Fiică, credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace şi fii vindecată de suferinţa ta! (Mc 5, 34)”
Preacucernici confrați preoți! Iubiți frați și surori în Cristos!
Experiența fragilității și vulnerabilității noastre față de boală ne-a umbrit viața de zi cu zi în proporții nemaiîntâlnite până acum. Asemeni femeii cu hemoragie din Evanghelie, pe lângă suferințele trupești ne confruntăm și noi cu o multitudine de suferințe sufletești. Prin reorganizarea relațiilor, a metodelor de muncă și de exprimare profesională sau personală, devenim tot mai singuri, în timp ce, în mod paradoxal, dorim să păstrăm siguranța spațiului nostru de viață, prin excluderea sau limitarea întâlnirilor personale, a atingerilor și îmbrățișărilor, a cuvintelor spuse prin viu grai, pe care atât de mult ni le dorim și de care avem atât de mare nevoie, căci toate acestea aparțin în mod organic de natura noastră umană. Pe baza știrilor repetate de către mass-media, înțelegem că suntem locuitori ai unei lumi bolnave, în care am putea crede că nu există salvare, nu există nici un remediu: apar și se răspândesc noi și noi forme de infectare, rezervele de vaccin se epuizează rapid, restricțiile menținute sau înăsprite ne marchează viața cotidiană, țările își închid granițele, nemaivorbind de faptul, că tratarea bolnavilor cronici reprezintă o provocare aparte într-o situație în care prioritatea zero este eradicarea pandemiei.
Momentul evocat de evanghelistul Marcu despre femeia care-și caută vindecare, are un mesaj important în aceste timpuri de pandemie: Isus caută întâlnirea cu omul care se zbate în această lume bolnavă. Apropierea Lui reprezintă pentru noi protecția împotriva bolii și vindecarea mult dorită. Isus trece prin mijlocul nostru, și ne îndeamnă să urmăm exemplul femeii cu hemoragie: când a aflat că va trece pe acolo, și-a adunat toată puterea, s-a apropiat de El, și l-a atins ușor. Întâlnirea s-a înfăptuit, deoarece nu L-a căutat pe Isus numai cu problemele fizice și sufletești, ci cu lumina și puterea credinței.
Cu prilejul Zilei Mondiale a Bolnavului din acest an, sub povara vulnerabilității redescoperite, dar și în lumina dorinței noastre de vindecare și de eliberare, trebuie să descoperim noile oportunități ale acestor timpuri. Prin recunoașterea valorii vieții, trebuie să acceptăm sănătatea fizică și sufletească ca și un dar de la Dumnezeu, iar în boală trebuie să vedem o nouă cale spre descoperirea Lui în viața noastră. Cu toții căutăm vindecarea, dar în același timp putem intermedia vindecarea: prin compasiune și răbdare manifestată spre cel suferind, putem deveni tămăduitori ai aproapelui. Trebuie să găsim calea „purtării poverii aproapelui”, pentru ca prin noi înșine, și alții să simtă prezența tămăduitoare a lui Isus.
„Întâlniri vindecătoare și relații aducătoare de fericire” a fost denumirea unui program de formare continuă organizat pentru asistenți medicali. Să aplicăm acest program și în viața noastră, pentru ca în această perioadă de pandemie, să putem oferi fraților noștri afectați de boli fizice și sufletești prezența noastră vindecătoare. Să stăruim în acest program cu grija cuvenită, dar cu o și mai mare dragoste și devotament. Împreună cu ei, cu îngrijitorii lor, cu familiile lor să construim relații aducătoare de fericire în mediul nostru.
Preacucernici confrați preoți! Iubiți frați și surori în Cristos!
În lumina acestor gânduri, doresc tuturor fraților și surorilor mele bolnave marele dar al vindecării trupești și sufletești, iar pe cei sănătoși îi îndemn să se apropie cu compasiune și să dea mărturie de spirit de slujire. Împreună cu voi toți, încredințez iubirii tămăduitoare a lui Dumnezeu întreaga lume.
Forrás: Nagyváradi Egyházmegye
