A 2000-es jubileumi évben Gyertyaszentelő Boldogasszony ünnepén kezdtem meg általános titkári munkámat a Romániai Rendfőnöknői Konferencia (CRSM) keretében. Az akkori elnöknő, Ioana Bota bazilita, görögkatolikus nővér vezetett be a romániai női szerzetesi életet összefogó szervezet életébe. „Nagyon fiatal” – gyakran hallottam ezt magamról akkoriban. Az idő a fiatalság kérdését most már megoldotta, de érdemes volt „öregedni”, hiszen az eltelt 20 év alatt nagyon sok nagyszerű emberrel találkoztam és dolgozhattam együtt. Az egyiket most veszítettem el, én is úgy érzek, mint nagyon sokan mások. Megrendülten meredtem a képernyőn futó hírfolyamra január 12-én: Florentin püspök eltávozott az égbe.
Mély fájdalom járt át, és a hit és remény, hogy a jó Isten hívta őt önmagához a boldog örökkévalóságba, nem tudta enyhíteni annak a szomorúságát, hogy az egyház egy földi szenttel lett kevesebb. Florentin püspök az Örök Főpap szíve szerinti főpap volt, és ezt mindenki megtapasztalhatta, aki vele találkozott.
Egy kizárólag magyar nyelvi környezetben töltött hosszabb időszak után kerültem a kolozsvári székhelyű CRSM-hez, és a román nyelvet nem uraltam tökéletesen, ami miatt eléggé feszengtem, de emlékszem, az elején, ha néha kínlódtam is a szavakkal, a püspök atya figyelemmel végighallgatott, és jelenléte mindig bátorító volt ebben is. Soha nem éreztem magam „kevesebbnek”, és ez az igazi nagy emberek sajátja. Ha egyetlen szóba kellene sűrítsem, hogy számomra mit jelentett az ő személye, hogy mi az, amit meg szeretnék tanulni tőle, akkor azt mondanám: személyesség. Életében mindenkivel meg tudta éreztetni a Jóisten személyre szóló szeretetét. Vele kapcsolatban a Szentírás szavai jutnak eszembe: „Én vagyok a jó pásztor, ismerem enyéimet, és enyéim is ismernek engem.” (Jn 10,14) Ő valóban ismerte juhait, atyai módon gondoskodott minden hívéről és rólunk, szerzetesekről is. A Romániai Püspökkari Konferencia keretében Florentin püspök volt a megszentelt élettel megbízott püspök. Nagyon fontosnak tartotta ezt a megbízatását, és igyekezett részt venni a CRSM minden általános gyűlésén, ami sokszor nem kis áldozatába került, fáradtságot nem ismerve utazott oda, ahol éppen megrendeztük az országos találkozónkat. Ha becsukom a szemem, most is látom, ahogyan ott ül a nővérek között és jegyzetel. Ha ideje engedte, akkor az egész program alatt velünk tartott, meghallgatta a meghívottjaink előadásait, részt vett a kiscsoportos beszélgetéseken, jegyzetelte meglátásainkat, kéréseinket, hogy képviselhesse a szerzetesrendek vágyait a többi püspök előtt. Az éves találkozók általában háromnaposak voltak, és az egyik este rekreációs este szokott lenni. Nagyon sokat nevettünk együtt, nagyon szerette ezeket az estéket. Florentin püspök úgy volt „egy közülünk”, hogy messzemenően előttünk járt és mindig az Égre mutatott.
2012-ben indítottam el az Élet bőségben képzést a nővérek részére, és támogatását kértem erre a rendhagyó projektre. Áldását adta, és nem felejtett el érdeklődni felőle a későbbiekben sem. Szívén viselte a megszentelt élet jövőjét. Ha nekünk, szerzetesnőknek szükségünk volt bármire, tudtuk, hogy hozzá bármikor mehetünk, talál időt és szívesen fogad. Több nővérnek volt a lelkivezetője. Támogatta és értékelte a szerzetesi életet.
Ahogyan vele kapcsolatos emlékeim előtörnek, rájöttem, hogy nem tudok egyetlen szónál megmaradni. A személyesség mellett, amit tőle való örökségnek tekintek, még fontos a gondoskodó figyelem. Amikor találkoztam vele, általában megkérdezte: nővérkém, mivel tudunk segíteni? A járványidőszak elején telefonon beszéltem vele az éves gyűlés szervezési kérdéseiről, és megkérdezte tőlem: nővérke, van-e szüksége valamire, ha szükséges bevásárolhatunk magának. És ez nemcsak udvariassági formula volt részéről, ő valóban élte azt, amit Ferenc pápa 2019-ben kért az újonnan felszentelt püspököktől: „Jézus a mi kezünkön és szívünkön keresztül jut közel a testvéreihez, de ehhez arra van szükség, hogy a püspök szánjon időt együtt lenni Jézussal: Tudatosuljon benne, hogy a mi identitásunk abban áll, hogy megtört kenyérré válunk a világ számára. Éppen ezért a közelség a néphez nem egy opportunista, haszonelvű stratégia, hanem a mi lényegi állapotunk. Azért létezünk, hogy tapinthatóvá tegyük ezt a közelséget.”
A személyességével, a gondoskodó figyelmével valóban meg tudta éreztetni az emberekkel, hogy Isten közel van. Isten gyöngéden szeret minket. Tudta, hogy a doktorátusomon dolgozom, és egy alkalommal, amikor nála voltam a püspökségen, megkérdezte, hogy haladok a kutatással, és van-e szükségem valamilyen szakirodalomra, tud-e segíteni valamilyen könyvvel. Utólag is, amikor találkoztunk, megkérdezte sikerült-e befejeznem és bátorított, hogy ne adjam fel.
2018-ban a női és férfi elöljárói konferencia vezető tanácsa a kolozsvári székházunkban találkozott megbeszélésre, amelynek meghívottja volt Florentin püspök is. Az ebéd után folytattuk a megbeszélést, amely az európai konferencia Bukarestben megszervezendő gyűléséről szólt, és a püspök atya a széken ülve a fáradtságtól elbóbiskolt. Mély csend lett, aztán folytattuk a megbeszélést és ő lassan felébredt. Olyan főpapunk volt, aki önmagát nem kímélte…
A prédikációkat általában egy történettel fejezte be, amelyet így vezetett be: és most mondok egy kis történetecskét… Személyének kisugárzása gyermekké varázsolt sokszor engem, és gyermeki lelkülettel hallgattam ezeket a történeteket. De most döbbentem rá, szembesülve halálának visszafordíthatatlanságával, hogy fel kell nőni, ahhoz, aki a történetecskét mondta eddig nekem. Most nekem kell a történetecskét folytatnom. Nekem kell róla elmesélnem a történetet, hogy emlékeztessem magamat és másokat arra, amit meg kell tőle tanulnunk: személyesség, gondoskodó figyelem, megtört kenyérré válni.
Homa Ildikó sss
Surioară, vă putem ajuta cu ceva?
Mi-am început activitatea de secretar general în cadrul Conferinței Române a Superioarelor Majore (CRSM) în sărbătoarea Prezentării Domnului la Templu a anului jubiliar 2000. Președinta de atunci, Sr. Ioana Bota din Congregația Surorilor Baziliene a fost cea care m-a inițiat în modul de funcționare a acestei organizații. Pe atunci se spunea despre mine că sunt foarte tânără. Trecerea timpului a „remediat” problema vârstei, dar a meritat să „îmbătrânesc”, căci în decursul ultimilor 20 de ani am cunoscut și am lucrat cu foarte mulți oameni de excepție.
Pe unul dintre ei tocmai l-am pierdut, eu ca și mulți alții. În ziua de 12 ianuarie am privit consternată la fluxul de știri de pe ecran: episcopul Florentin a plecat la cer.
M-a cuprins o durere profundă, dar în același timp cred și sper că Bunul Dumnezeu l-a chemat la El în fericirea veșnică. Cu toate acestea nimic nu poate alina tristețea că Biserica a pierdut un sfânt care a trăit printre noi. Episcopul Florentin a fost un ierarh după inima Veșnicului Mare Preot și toți aceia care l-au întâlnit știu acest lucru.
Am venit la CRSM cu sediul la Cluj după un timp mai lung petrecut într-un mediu de limbă maghiară și nu stăpâneam suficient limba română, ceea ce mă cam stânjenea, dar îmi amintesc că la început, când încă am avut dificultăți în a mă exprima, părintele episcop mă asculta cu atenție și pentru mine a el fost o prezență încurajatoare, niciodată nu m-am simțit „inferioară” și aceasta este caracteristica marilor personalități.
Dacă ar trebui să concentrez într-un singur cuvânt ce a însemnat el pentru mine, și ce aș vrea să învăț de la el, atunci aș spune: proximitatea sa față de oameni. De-a lungul vieții sale a putut să-i facă pe oameni să simtă la nivel personal iubirea lui Dumnezeu. Gândindu-mă la el îmi vin în minte cuvintele Scripturii: „Eu sunt păstorul cel bun. Eu le cunosc pe ale mele şi ale mele mă cunosc pe mine.” (In 10,14) El și-a cunoscut oile cu adevărat, a avut o grijă părintească față de toți enoriașii și față de persoanele consacrate. În cadrul Conferinței Episcopilor din România, episcopul Florentin a fost responsabil cu viața consacrată, misiune pe care a considerat-o de importanță majoră. S-a străduit să ia parte la toate adunările generale ale CRSM, sacrificând din timpul său prețios și călătorind neobosit prin țară spre locul unde se organizau adunările generale. Dacă îmi închid ochii, îl văd și acum, stând printre surori și luând notițe. Când îi permitea timpul, atunci participa la tot programul, asculta conferințele invitaților noștri, participa la discuțiile în grupuri mici, își nota observațiile și solicitările noastre pentru a putea prezenta dorințele congregațiilor religioase în fața celorlalți episcopi. Întâlnirile anuale se desfășurau, în general, pe durata a trei zile și în una dintre seri aveam program recreativ. Râdeam mult împreună, îi plăceau mult aceste seri. Episcopul Florentin a fost „unul dintre noi”, mergând mereu cu mult înaintea noastră și arătând mereu spre Cer.
În 2012 am inițiat programul de formare pentru surori Viață din belșug și i-am cerut sprijinul pentru acest nou proiect, pentru care ne-a acordat binecuvântarea sa arhierească și s-a interesat mereu de mersul lui. Îl preocupa viitorul vieții consacrate. Dacă surorile aveau nevoie de ceva, știam că puteam apela oricând la el, își făcea timp și ne primea cu amabilitate. A fost îndrumătorul spiritual al mai multor surori. Sprijinea și aprecia viața consacrată. În timp ce îmi evoc amintirile legate de el, îmi dau seama că nu pot să concentrez într-un cuvânt patrimoniul său spiritual, de o importanță majoră este și atenția sa grijulie. De câte ori mă întâlneam cu el mereu mă întreba: „Surioară cu ce vă putem ajuta?” La începutul pandemiei am vorbit cu el la telefon despre problemele organizatorice în legătură cu adunarea generală și m-a întrebat: „Surioară aveți nevoie de ceva, vă putem face cumpărăturile?” Și aceasta nu a fost doar o formulă de politețe din partea lui, el trăia cu adevărat ceea ce papa Francisc a cerut de la episcopii consacrați în 2019: „ Stând aproape de Dumnezeul proximității, creștem în conștiința că identitatea noastră constă în faptul de a deveni aproapele. Lui Isus îi place să se apropie de frații săi prin intermediul nostru, prin intermediul mâinilor noastre deschise care mângâie și consolează; al cuvintelor noastre, rostite pentru a unge lumea cu Evanghelie și nu cu noi înșine; al inimii noastre, când ia asupra sa neliniștile și bucuriile fraților. Acesta este Trupul meu dat pentru voi”, spunem în momentul cel mai înalt al ofertei euharistice pentru poporul nostru. Viața noastră provine de aici și ne face să devenim pâini frânte pentru viața lumii. Așadar apropierea de poporul încredințat nouă nu este o strategie oportunistă, ci condiția noastră esențială. Iată misiunea noastră: a fi pentru Biserică și pentru lume „sacramente” ale proximității lui Dumnezeu.”
Cu personalitatea și cu atenția sa grijulie îi făcea pe oameni să simtă proximitatea lui Dumnezeu și iubirea sa pentru noi. Știa că lucram la teza mea de doctorat și odată când l-am vizitat la episcopie, m-a întrebat cum decurge cercetarea și dacă mă poate ajuta cu bibliografia. Mai târziu când ne-am mai întâlnit, m-a întrebat dacă am reușit să termin și m-a încurajat să nu renunț.
În 2018 consiliile de conducere ale CRSM și CSMR s-au reunit în sediul nostru din Cluj, avându-l ca invitat și pe episcopul Florentin. După prânz am continuat discuțiile despre adunarea conferinței europene, care urma să se țină la București. La un moment dat părintele episcop a adormit pe scaun. S-a lăsat o liniște profundă, apoi am continuat discuțiile și el s-a trezit încet. Am avut un arhiereu care nu se menaja…
Predicile și le încheia de obicei cu o povestire pe care o introducea spunând: Și acum vă voi spune o povestioară…Personalitatea sa carismatică adesea mă transforma din nou în copil și ascultam aceste povestioare cu o spiritualitate de copil. Dar ireversibilitatea trecerii sale din această lume m-a făcut să înțeleg că trebuie să creștem pentru a fi demni de cel care până acum ne spunea povestioare. Acum va trebui ca eu să continui povestioara. Eu trebuie să povestesc despre el ca să ne amintim tot ceea ce trebuie să învățăm de la el: apropierea sa față de oameni, atenția grijulie și să devenim pâini frânte pentru viața lumii.
Homa Ildikó SSS
Traducerea: Teodora Dănescu SSS
